Eu…sunt personajul din povestea mea!

Viata mea este o poezie. Una scrisa, fara corecturi, in fiecare zi, la lumina obscura a gandului meu… Viata mea este o mare, o mare de libertate si trairi, un val de nedumerire intr-un ocean de necunoscut . Ma hranesc mereu cu tot ce imi starneste simturile, iar povesti nescrise imi alimenteaza clipele de inspiratie.  Am terminat de scris capitolul 27 din cartea vietii mele si simt ca o multitudine de alte capitole ce vor veni o sa insumeze capodopera tuturor timpurilor.

Traiesc o iubire infinita, atat de scumpa ca si colierul cu planete oferit de iubitul meu… Eu…sunt o poveste fara sfarsit, iar fara scrierile mele nu as reusi sa fiu nici macar un personaj pe acest pamant! Sunt atat de fericita incat nu am timp sa ma gandesc cat de nefericita am fost vreodata… Imi place doar … sa scriu despre asta…

Fantezia existentei mele ma provoaca si ma triseaza, cu acelasi zambet meschin pe care i l-am oferit eu, doar in scris…  Te iubesc personajul clipelor existentei mele, fara de care orice scriere ar fi…doar un suier de vant… Fara cuvinte as ramane o neputincioasa la usa propriului Paradis!

Inapoi, pe un varf de iluzie…

Rascolit de raspunsuri la care nu ai avut niciodata intrebare…te reintorci pe acelasi drum care nici macar nu e al tau… In bataia vantului, pe fata alba si goala, un vant puternic asterne o rafala…si inca una. Nu-i frig…sau…ce conteaza…cand trupul merge mecanic si nu mai simte nimic pentru ca e gol. Nici o bataie a inimii nu se aude, e liniste in gandurile tale.

Si mergi agale sperand s-ajungi, si-alergi apoi nedumerit de indepartarea luminii. Inapoi, pe un varf de iluzie, ti-aduci aminte ce ai lasat si parca o lacrima iti macina suflarea… In mintea ta refaci haotic un puzzle pe care nu il mai recunosti, desi candva iti era ratiunea de a exista. Si vocea ce te striga parca nu mai e aceeasi, iar ochii ti-i imaginezi la fel, dar nu mai sunt… Acele vorbe spuse, de-altfel trecatoare, isi striga in zadar nedumerirea, insa tu nu mai poti sa faci nimic acum. Nici tu nu stii cat de mult  te doare, iar forma omenirii te lasa fara sens.

 

Pentru ca nu s-a terminat niciodata de fapt…

…povestea continua cu acelasi personaj intr-un alt cadru…Povestea se rescrie pentru ca personajul s-a reinventat… Inchide ochii pentru o clipa si vei fi martorul propriilor tale istorii, mai mici sau mai mari, mai grabit scrise sau bine tesute… O istorie cu un continut mai amplu, cu mai multe personaje si o actiune complexa…Suntem diferiti, mai umani, mai umili, mai frumosi, mai creativi ca ieri si…parca niciodata suficient pentru maine… Sa ne deschidem mintile si sa lasam inima sa tresare…M-am intors din calatoria in timp si refac element cu element, povestea sufletului meu, povestea care m-a facut mereu sa sper, sa respir, sa tresar, sa iubesc intr-o dimensiune pe care poate nimeni nu o accepta, nu o intelege, nu o cunoaste…

CA SI CAND NU S-AR TERMINA…

Nu mai fur iubiri, nu mai scriu povesti… am incheiat toate actele din scenariu. Am fost o nimfa in toate pauzele de cafea si am sorbit din ea cu o pofta de nedescris. Am scris poezii, eseuri, o carte.  Am ras in hohote de mine, de ei, de toti. Am citit Kafka si m-am luptat sa nu il detest pe Cioran, desi imi era teama de iubirea nebuna pentru el. Am avut dimineti cu ploi in gand si am privit ploi cu dureri in paispe. Am mers cu nepasare prin lume cu mainile in buzunar si m-am gandit cum ii iubesc si ii urasc pe oameni in acelsi timp. Am scris despre politica, m-am revoltat, m-am resemnat, iar povesti despre o lume carpita mi-au facut speciale “my moments” …

I-am certat pe cei care nu pot mai mult decat sunt si i-am condamnat ca nu vor sa isi doreasca… Apoi m-am razvratit pentru cei care nu stiu sa faca diferenta… Mi-am dorit sa fiu ceea ce altii nu pot si am reusit. Am fotografiat stari, trairi, senzatii, cutremure si situatii si am ales cate un impuls in fiecare zi. M-am pierdut în spaima nopții și am condus pe strazi laturalnice din nefericite intamplari, apoi m-am linistit un pic ascultand muzica de la 20 de ani.

Am spus tuturor cine este personajul din povestea mea si am vorbit despre lumina pe care am vazut-o in intuneric. Am scris faze de fraze in nopti albe din dimineti nedumerite. Mi s-a parut totul fara zahar si am acceptat setea de spectacol ca o imensa provocare. Cand a venit ninsoarea pe strada mea, am imortalizat momentul printr-un superb “fairytale” si ori de cate ori privesc acea fotografie, imi mai ingheata cate o lacrima…

Am dat volumul tare si am urlat si eu “it’s my life”! Am mai cautat apoi motive sa il iubesc pe Cioran si sa spun tuturor asta…Am surprins viata in nestire, scriind un nou inceput, de la inceput, punctand pe…ultimele cuvinte!

Momentele de renastere mi-au dat libertatea de a trai in carcera simtirii altora…si am facut dragoste intens…pentru ca am stiut ca viata e doar una! Oamenilor care au uitat sa zambeasca le-am dedicat o melodie si…am plecat in vacanta spunandu-mi soptit in gand ca, daca nu zambesti, nu contezi! Nu am avut somn azi si multe zile m-a rascolit dragostea fara sfarsit. Am primit un colier de planete pe care le-am risipit inconstienta de valoarea pe care o avea…apoi m-am refugiat intr-o noapte pustie intr-un desert de iluzii. Cea mai frumoasa declaratie de la iubitul meu este acum si ultima.

Zvacnirea de scriitor mi-a adus dusmani si prieteni in egala masura, iar din jurnalul meu mi-am facut un brand…Inconfundabila stare am surprins-o pe un albastru senin. Apoi am facut planuri si am transpirat pentru ele, crezand cu toata inima ca T.S.Eliot are dreptate cand spune ca numai cei care vor risca sa mearga prea departe, vor fi cei care vor afla cat de departe se poate merge…

Am vrut sa ma vait, dar nu am avut cui si am renuntat intr-o dimineata cand am inceput sa scriu acea scrisoare fara destinatar, pentru ca m-am simtit loiala in dragoste.

In lumea surzilor, au vorbit mutii, convinsa fiind ca adevarul este…forever love, chiar daca cuvintele sunt la fel… Intr-un “sober saturday” am sustinut ca august e luna mea, cu toate ca, asemenatori fiind mi-am dat seama ca suntem foarte diferiti… Dupa o criza psihologica, am tipat de eliberare, iar intr-o zi excelenta, fara nici o conexiune, m-am refugiat trei zile in munti unde am facut dragoste ca nebunii.

Reintoarsa ti-am marturisit ca traiesc pentru sufletul meu si ca “asta e”, iata un cantec pentru un nou inceput! Nu stiu daca ai citit acel gand sau daca ai avut si tu timp de reflectie, Intre timp eu am mai baut o cafea…iar intre rabufniri de weekend si declaratii de genul “I belong to you” te-am invitat sa vii in lumea mea si sa indraznesti sa visezi cu mine. Ne-am tinut strans in brate si ne-am identificat in “Frumoasa si bestia”, nestiind exact cine e unul si cine e altul din poveste…

Am implinit mai multi ani si am primit trandafiri portocalii. Dupa un “breathe gentle” am pus punct si am luat-o de la capat, avand o primavara cu parfum de schimbare. In dimineata din bataia soarelui am zambit amar indrumandu-te si pe tine sa fii remarcabil….Am fost jefuita de tot ce aveam mai de pret si cu lacrimi pe obraz, resemnata, m-am intors de unde am plecat scriind un nou capitol, pe un alt teren, intr-o alta viata. Nimfa duce acum un razboi in sufletul gol si se indreapta, in ultimul act… catre departe… Cu mana calda pe trupul rece, rupi acum bucati din mine, iar eu dau sonorul mai tare si ascult ingandurata “I haven’t met you yet”…

Eh…sunt vremuri de scrisori deschise, in nopti reci, cu barbatul invizibil care poate are si el un motiv sa se gandeasca la faptul ca…mai e putin pana departe…

Cand cerul imi mangaie spatele, la sfarsit te intrebi…”m-am uitat in ochii lui…de ce nu am vazut nimic?” Poate pentru ca dragostea arde doar cand o aprinzi. Avem timp sa ne gandim ca iubirea este o alegere, iar intre fantezie si realitate, inca mai e vreme sa realizezi ca astazi este startul unui nou inceput. Iubitule, la pagina 15 vei gasi fila nescrisa din cartea mea unde iti voi explica de ce “pentru totdeauna” s-a transformat in “niciodata”… Mi s-a facut iar o foame de mii de litere, unde sa presar firmituri de vis si mi-as dori sa te imbratisez si iti spun cum e sa fii … HOINAR PRIN LUME…

FINAL (temporar) DE BLOG!

o noapte rece

Mi-au inghetat picioarele si imi e frig. Simt cum fiori extrem de reci mi-au invadat fara acordul meu tot trupul si tremur in nestire. Cuvintele lui nici nu ma mai ating, poate pentru ca vin de prea departe si se racesc pe drumul trist al gandului… Sangele imi zvacneste in vene, e singurul care ma face sa inteleg ca totusi traiesc, iar intr-o lume a amuzamentului noi suntem din ce in ce mai clowni… Aproape de inima…si dincolo de ea…asa imi traiesc fiecare iubire. Cu raceala din trup si cu clocotul din vene il tin in balans pe iubitul meu ori de cate ori incerc sa pacalesc natura. Pe geam se vede un trecator. E el, nu-i el…sau poate a fost? Mai scriu putin ca si cum nu mi-ar pasa, desi in penita mea se scurg iluzii. Cad zi de zi intr-un delir inchipuit si singurul extaz e atunci cand tu ma strangi cu putere de coapse si ma tragi spre tine intr-un joc obsesiv al carnii. Ne risipim minute in sir in fraze ce promit sa conteze si ne marturisim ca tot ce se petrece e real. Cu ochii mici de somn cazi cu capul pe pieptul meu si imi soptesti: “ce noapte rece iubito…”

invisible man

Trec fara sa imi dau seama peste urmele pasilor tai ca si cum am comunica…pe acceasi strada. Ma intrebi in gand unde ma duc si pasii mei ii urmeaza pe ai tai parca ar sti drumul. In locul unde te afli acum e racoare si atat de liniste. Intunericul se simte ametit de lumnita obscura pe care o percepe undeva intr-o departare si se sperie parca…ne da fiori… Pasesc  apasat in asteptarea unei maini care sa ma prinda si sa ma ghideze in directia pe care o stim amandoi. Acel “dar” din vorbele tale imi anuleaza orice concluzie si ma bucura ca inca nu e timp de asta… Concluzia ti se pare si tie un sfarsit, iar mie imi inspira o durere fara limite. Nimeni nu vorbeste in asteptarea unui ceva… In cautarea noastra patrundem in locuri si mai reci, fara inteles. Tresarim ca si cand nu suntem noi si negam in linistea mintii noastre orice stare. Esti omul meu invizibil si iubirea mea fara sens, asteptarea din fiecare clipa si dezamagirea din orice moment. Ma gandesc sa te vreau si ma razgandesc ca te-am avut. As mai umbla cu tine pe aceleasi cai cunoscute si as face din ele noi labirinturi. Ma dezamagesti la fel de puternic ca si amagirea acelorasi strazi fara tine…

Mai e putin pana departe…

… vanturile ne fac mai nesiguri? Ploile ne fac mai slabi? Dar furtunile ? Ne darama ele? Soarele? Ne arde el oare cu intensitatea lui?  Sau ne incalzeste, ne face mai blanzi, ne protejeaza de raceala lumii? Nu am sa stiu toate astea pana nu am sa mai trec prin alte cateva zeci de furtuni pana cand sa simt ca soarele ma imbratiseaza delicat si ma ia cu el in dansul lumii… In fiecare zi demontez piesa cu piesa viata mea si nu mai stiu sa o pun la loc din nou in forma sa initiala si, tot in fiecare zi, o reconstruiesc incapatanat sub alta forma crezand ca ideea este cea a reinventarii si ca eu, de fapt, nu am pierdut nimic… Mi-e dor de forma mea de ieri….de iubirea pentru viata gustata in portii mici. De intensitate mi-e dor, de adevarul din fapte… si as da superficialitatea inimii mele pe toate vorbele universului… M-am plictisit sa fur iubiri si sa scriu povesti… cand gandul meu imi cutremura mereu linistea spunandu-mi: “mai e putin pana departe”…

Da-mi un motiv…

Altadata ceream doar un zambet, mai apoi vroiam doar o vorba… Acum am nevoie de un motiv… Timpul trece peste noi si ne sufoca mintea cu puterea lui. Nu ne mai punem doar o intrebare, ne punem doua, trei, o suta pana sa vrem sa trecem la urmatorul pas… Analizam in nestire si avem impresia ca trebuie sa masuram mai mult…mai bine…mai atent… ca si croitorul inainte sa taie… Suntem singurii contestatari ai propriilor decizii si unicii comentatori ai dezastrelor personale. Si…cu toate ca am masurat de sute de ori, tot avem impresia ca nu ne iese, ca nu merge. Am devenit pretentiosi si mai avem putin pana sa cadem in extrema aberatiei…

Altadata ne satisfacea un zambet, o vorba, acum nu ne mai satisface nici macar … un motiv. Viata intoarsa pe toate partile cere mii de motive sa se desfasoare mai departe… De ce ?

Romania…o chinezarie…

Nu mai pot! mi se apleaca ori de cate ori vad ca in tara noastra nu se intampla nimic…bun…o dam din rau in mai rau si ma minunez ca nu a realizat nimeni pana in prezent ca suntem superficiali si lenesi, atotstiutori si exagerat de snobi…

Pana si brandul de tara e o chinezarie platita cu bani multi din fonduri europene…Ma intreb cum naiba a pus mana Ministerul Turismului pe o asa suma si a dus la indeplinire o treaba de toata jena, un “brand” de tara de 2 bani… As vrea sa vad ca Romania exceleaza si ea in ceva, ca oamenii ei fac si ei ceva cum trebuie, as vrea sa vad ca uniti devenim puternici…as vrea sa vad…

In diaspora ne scoatem ochii mai ceva ca dusmanii, in tara distrugem tot ce avem si cand dam semne ca am vrea sa construim ne grabim si …nu facem nimic bine… Cred ca poporul nostru sufra de holera…

cand cerul ii mangaie spatele…

Lumea parca se invartea cu ea atunci cand degetul lui, in pericolul noptii, puncta exact… O apasa ingrozitor teama dezgolirii si avea impresia ca cele doua animale salbatice care o priveau vor sa ii adulmece carnea inflacarata… Se confunda intr-un urlet inabusit de frica sa nu sparga linistea bolnava a naturii. Si ii musca gatul de teama, de placere, de speranta… Acel “NU” al ei repetat in nestire, era un “DA” alintat, provocator… II placea sa se lupte si il instiga si pe el, punandu-i mana pe sanii catifelati pe care ii strangea excitata…continuand in agonie…”Nooo, Noo, Nooo” … El ii tinea strans gatul cu o palma si o manca incet, ca sa o simta toata, ca sa ii simta mirosul infinit al placerii. Ea simtea tremurul universului, iar cerul ii mangaia spatele delicat intr-un fior fara sfarsit… S-au contopit ca doua exemplare din alte lumi, ca doua culori din galaxii diferite, ca doua inimi ce vor sa napusteasca in acelasi timp din doua corpuri care ard pana la epuizare… Nu le-a pasat de foamea animalelor si au continuat zbuciumul dragostei in vazul tuturor… Pericolul i-a incitat si mai mult…din ce in ce mai mult… Cerul i-a aprobat cu licariri de stele si pasiunea lor s-a terminat int-un sarut…

m-am uitat in ochii lui… si nu am vazut nimic…

Unele relatii te cutremura, altele te ravasesc, mai sunt cele care te pun pe ganduri si cele din care ai de invatat. Dar, ce te faci cand unele nu se incadreaza in nici una din aceste categorii? Ce te faci cand ai vrea sa intelegi ce se intampla si nu reusesti? Cand ai vrea sa incadrezi si nu ai unde, nu ai ce, nu ai pe cine? Cand scrii scenariul pentru un film si un personaj trebuie sa fie sters, neinsemnat, iar relatia cu el trebuie sa fie plictisitoare, banala, chiar stupida? Si, daca nu ai trait nici un moment de genul acesta, de unde sa iei inspiratie pentru asta? Te uiti in ochii oricarui barbat de pe strada pe langa care altadata treceai fara sa il observi macar si incerci sa debitezi trairi cat mai sterse. Ii captezi atentia, il seduci si il lasi sa cada in plasa ta… E un joc, jocul imaginatiei. El te invita in oras si tu ii taspunzi afrmativ. Te intrebi de ce nu poate sa iti spuna mai mult decat…nimic…si incerci sa inventezi motive de conversatie pentru a intelege dificultatea unui compromis. El incearca sa te impresioneze si tu iti iei notite pentru scenariul care te intereseaza. Ajungi acasa si rescrii totul, retraiesti totul, asa cum vrei tu… Pe el l-ai marcat, pentru el esti un trofeu, iar tu mergi mai departe cu jocul si termini de scris chestiile fantasmagorice despre care te-ai documentat. La sfarsitul lucrului te intrebi: “m-am uitat in ochii lui…de ce nu am vazut nimic?”

Dragostea arde…cand o aprinzi…

Temperatura creste ori de cate ori imi soptesti cate ceva, desi nu zici mai nimic din ceea ce m-ar interesa… Ma uit la tine si caut un motiv sa te iubesc. Gandurile mi-au fost ravasite de dorintele nestapanite si in flacari vreau sa te ravaesc si eu. O data, de doua ori, de cat de multe ori vreau… Ascultam acelasi ritm si ne imbatam cu un gand…”te vreau”…

“Avem timp” de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.

Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,

sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,

sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,

avem timp sa citim si sa scriem,

sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,

avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,

avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Iubirea este o alegere!

Alegem sa iubim dupa ce instinctual apropiem pe cineva… Iubirea este o ecuatie, o problema cu mai multe solutii, insa la final, ea este O ALEGERE! Imi place sa iubesc si, cu atat mai mult, imi place sa ii iubesc pe cei care nu imi vor binele pentru ca ura pe care ei o risipesc in ceea ce ma priveste, eu o transform in iubire si in forta, iar cineva acolo Sus imi da puterea sa merg mai departe indiferent de sentimentele materializate in fapte ale celor din jurul meu… 

Pentru mine iubirea este o poezie, este rezultatul natural al unui gand pe care il transpun repede in cuvinte pentru a nu-l lasa sa imi scape. Nu ma confund cu lumea materiala, pentru ca mai presus de orice, iubirea te face stapanul universului spiritual. Pe mine asta ma intereseaza, asta aleg mereu din toata oferta care imi este expusa. Lucrurile materiale sunt la fel de trecatoare ca vorbele celor care le aleg, la fel de insignifiante ca personele care lupta pentru ele… Ne risipim in material si habar nu avem cine suntem.  Daca maine Universul ne-ar aduce la egal pe toti, voi cine ati fi pe acest pamant?

V-ati uitat vreodata goi in fata oglinzii? Cine sunteti? Ce aveti? Care va sunt bogatiile? Sunteti o persoana frumoasa fara brizbrizurile cu care va impodobiti zi de zi? Daca nu te iubesti pe tine foarte mult, nu ai cum sa iubesti pe altcineva, pentru ca nu ai cantitativ sentimente sa dai si altuia… Cand am decis sa imi iubesc dusmanul, am facut-o pentru mine si pentru linistea mea. El nu merita si nu va merita niciodata, dar compromisiul pe care l-am facut a fost atat pentru sufletul meu, dar si pentru a-i da lui o lectie… Nu am spatiu in inima mea sa urasc pentru ca am ales sa iubesc cat de mult pot…Iubirea nu este un sentiment, o emotie, este o alegere!

Intre fantezie si realitate

Nenumarate au fost momentele cand amicii m-au intrebat ce e adevar si ce e fantezie in ceea ce scriu eu pe acest blog… Cineva de curand mi-a spus ca, daca nu m-ar cunoaste, ar crede ca sunt la un pas sa imi tai venele – asta a fost poate cea mai dura constatare dupa ce a citit franturi din creatia mea… Altii spun ca ma expun prea mult, ca lumea nu trebuie sa stie ceea ce gandesc, cum gandesc, ca sufar… Dar NU e deloc asa dragi amici…

Blogul meu este locul unde, in anumite momente, arunc firmituri din starile mele de spirit acumulate in timp…intr-un caiet… Nu sunt mereu trista, nu sunt deprimata si nici nu sufat din dragoste. Imi place doar sa creez stari, trairi, imagini, povesti. Sunt o indragostita eterna, imi place viata enorm si cred ca singurul luru pentru care merita intr-adevar sa traiesti este dragostea. Iubim mult, oameni, natura, muzica, profesia…De iubit iubim la tot pasul, mici sau mari lucruri, persoane, gesturi sau viata pur si simplu…. Sunt un observator atent a tot ceea ce ma inconjoara,  al oamenilor, iar ceea ce scriu sunt bucati din existenta mea duse la extrema fanteziei. Toate sunt bazate pe realitate, pe un fapt, pe un gest, o nemultumire, o teama, o dorinta…Toate au la baza un “ceva” real, oricat de mic.

Avantajul unui scriitor este acela ca, plecand de la nimic, poate sa ridice creatia sa la nivel de crunta realitate sau o poate plimba pe taramuri de fantezie cu pricepere si cu talent, astfel incat sa nu se observe limita celor doua laturi, dar prin ceea ce scrie sa creeze dileme existentiale cu o usurinta de nedescris…

today its the beginning of the start…

Iubitule…asta e fila nescrisa din cartea mea…

Astazi am terminat de scris cartea despre iubire şi, tot azi iubirea asta s-a consumat. Trebuie sa iti marturisesc, iubitule, ca parca sufar de o boala – am si uitat ca te-am iubit candva…  Mi-am promis de aici incolo ca nu ma mai invalui in misterul poetic si nici o metafora nu imi va mai strafulgera mintea. Mi-am promis sa nu mai fiu doar o egoista, ci poate doua, trei…intr-una! Nu am sa las, de dragul tau, ştacheta jos. Pacat ca ai tulburat, cu o singura stangacie, toata pasiunea ce o avusesem pentru tine, toata iubirea nebuna pe care eram inca dispusa sa ti-o pun deoparte. Incep sa vad un miez găunos si, ma intreb, oare de cand a fost asa? Sau …orbita de dragostea planetelor…nu l-am vazut, dar el existat dintotdeauna? Iti multumesc pentru nemurirea pe care mi-ai promis-o, insa nu ai fost in stare sa o oferi pentru ca nici macar nu stiai despre ce vorbesti. Acesta este finalul unei iubiri trecatoare… Macar stiu ca eu sunt si voi fi mereu…planeta ta!

Cand “pentru totdeauna” devine “niciodata”…

Capitolul 2.

(…) Ti-am promis fara suflare, de mii de ori … in poezii - ca pentru totdeauna eu te voi iubi… Si cand am dat pagina pentru a scrie despre o noua zi, in gand “pentru totdeauna” s-a transformat…”in nici o zi”…

Sunt prea egoista iubitule sa ma ofer toata tie si mult prea preocupata de mine pentru a-ti mai auzi păsurile. Te-am vrajit cu nerusinare in momentele de pasiune pe care ti le furam ori de cate ori imi doream. Dar te-am iubit, sa stii, de data asta o spun lumii fara sa imi pese de judecata ei. Oricum cuvintele dor, oricum fara sa vreau voi auzi la fiecare pas ponegrirea ei…

(…)

Foame de mii de litere…

Capitolul 21.

(…) Am apucat iubirea cu mai multe maini, ca o nesabuita si am tras din ea mult, si mai mult…pentru ca simteam ca nu o sa imi ajunga, atat de insetata eram si nici macar nu stiam asta… Mi-am dat seama atunci ca nu vreau o poveste perfecta, vreau o poveste adevarata… Ma saturasem de scris si de descris ceea ce cu incapatanare anticipam in detaliu ca o sa se intample. Mi-am programat iubirea la secunda, la traire, la fiecare pas si rasuflare. Insa ea a venit atat de repede si de inflacarata incat m-a lasat fara glas, fara reactii. Am mancat-o intr-o foame de mii de litere, iar tu nici macar nu ai stiut. Desprindeam, pentru tine, luna din universul ei, dar de fapt nu iti vindeam decat iluzii. Tie…si mie… Pana cand te-ai indarjit si mi-ai aratat planetele din constelatia ta, povestea fericirii intr-un alt dialect. M-ai lasat sa deschid ochii in lumea ta si mi-ai promis vesnicia…de data asta nu a cuvintelor… Dupa ce am orbit, acum, cand te-am trimis departe, nu mai stiu pe unde sa merg, care mai e urmatorul pas si simt ca fara tine nu imi pot recapata vederea…

(…)

HOINAR PRIN LUME – cartea fara sfarsit…

Capitolul 15. (…)

Intre gand si obsesie…e doar un pas…cel al prapastiei scenariilor nesfarsite… Am lasat sa arda in scrumiera astazi cateva tigari si cu ele alte iubiri scrise incapatanat in jurnalul meu. Am cautat mecanic un cuvant sinonim pentru ”efemer”, incercand sa redau in alti parametrii iubirile despre care am tot scris. Construiesc totul in jurul unui sentiment – doar acesta ne face in fiecare secunda sa fim ceea ce obsedant si obsesiv tintim… Sunt un trecator iubitor de iubire, iar acum ma adun din bucatile care au explodat sub presiunea timpului ei… Iubitoare de viata, dar lasand-o libera sa treaca pe langa mine, privesc acum neputincioasa la o imagine in care nu am oprit-o pentru o secunda, o clipa in care sa ii spun despre imensitatea sufletului hoinar. Am facut dragoste doar in cuvinte si m-am ratacit cautandu-mi amorul etern. M-am revoltat si am inceput sa strang piesa cu piesa din explozia ei. Mai mari sau mai mici, zile pe care le-am desenat dupa placul inimii, sunt bucati din mine in fiecare colt din acest puzzle. Acolo, undeva, am evitat sa privesc ochii unui nestiutor de amor si l-am tratat distant nesocotindu-i…neputinta… dansez acum in orgolii infinite, pentru ca cel de acolo a ramas un amar invizibil… (…)

firmituri de vis…

vino in acelasi loc unde am visat pentru prima data acelasi vis…sa adunam din nou niste firmituri ale povestii noastre infinite… vino sa scriem o poezie a noastra, o poezie din mangaieri si priviri, fara vorbe efemere… vino in lumea mea de fantezie, unde unica certitudine esti tu si iubirea puternica pe care  nici macar nu stiu sa o descriu in cuvinte… vino acolo unde cuvintele nu isi au locul, pentru ca visul cu ochii inchisi se lasa prada muzicii iubirii fara sfarsit… vino acolo unde nu avem orgolii, acolo unde nu te-am chemat, de teama ca o sa frang visul cu sunetul vorbelor mele… doar pasii tai ma fac sa cred, ca nu-i un vis…