Nu am putut sa ma abtin cand am citit pe blogul ei. Am pus mana pe telefon si i-am cerut acordul sa dau ca citat aceasta postare. Mi s-a parut foooarte tare!

De ce nu mai raspund la provocari? de ALINA DIANA HARJA

A existat o perioada din viata mea cand credeam ca poti avea un dialog cu oricine, cand eram convinsa ca avea un sens sa te cobori la nivelul oricarui individ pentru a-i explica, a-i demonstra sau pur si simplu pentru a-i enunta un punct de vedere, o idee, un principiu.

“Nu suntem animale”, afirmam la vremea respectiva, “si daca tot ne-a dat Dumnezeu darul vorbirii, sa-l folosim pentru a ne face intelesi.”

Uitasem insa, si recent mi-am dat seama, ca oricat ai putea sa incerci sa te cobori la nivelul unora, nu vei reusi sa te faci inteles. Pentru ca in timp ce tu articulezi fraze cu un inteles logic si cu o anumita coerenta, partenerul tau de dialog se intampla sa “behaie”. Este evident ca eleganta ta verbala se loveste de respectivul partener de “discutie” ca nuca in perete.  

Si tot uneori se mai intampla ca, cei 2 neuroni din capul respectivului biped dotat cu intelepciunea unui patruped sa faca sinapse. Doamne fereste!!! Se scurt-circuiteaza tot. Si daca se intampla ca respectivul “biped” sa mai gaseasca un altul la fel de inteligent ca el, care sa-i permita sa publice rezultatul acestor “sinapse”, atunci sa te tii. Intra imediat intr-un delir al omnipotentei si incepe sa tot dea cu “metafore” schelalaitoare, convins fiind (el si alti 10 aplaudaci de aceeasi teapa cu el) ca limbajul (pardon, behaitul) lui are eleganta unui articol de Eminescu.

“Omul este o trestie cugetatoare” spunea Pascal si eu l-am crezut pana mai de curand. Se vede ca la vremea cand a formulat acest postulat nu existau astfel de exemplare sau poate el nu daduse nas in nas (tasta in tasta) cu ele. Sau poate am inteles eu prost, crezand ca un biped cu ADN si infatisare umana poate fi definit OM. 

In fine, de cand am intalnit astfel de mamiferi, mi-am schimbat punctul de vedere: si in loc sa-mi consum energii si timp (molipsindu-ma cateodata de perlele lor de “intelepciune”) raspunzand la behaielile lor, am decis sa-i ignor.

E modul meu de a-mi arata dispretul visceral fata de ei si fata de cei care ii sustin (cine se aseamana, de altfel, se aduna). Si daca ei nu pot trai fara sa vorbeasca (un mod de a spune) despre mine, atunci poate cautarea asta disperata a oricarei virgule sau greseli ortografice ii va ajuta sa invete diferenta intre limbaj si sunete emise la intamplare.

Advertisements