Sărută ploaia cu buze fierbinți

În liniștea seacă, a serii… o nimfă

Și vrea să te simtă, și vrea să-ți șoptească

Misterul din ochii cuprinși de venin!

Se întreabă de ce nu știe pământul

că aripa ei nu-i lamă, nu-i scut

Și zborul din urmă o ține lipită

De picurul ager al ploii de-argint!

Un amalgam de vorbe, priviri ce te-ndeamnă

Să crezi că ce spui sunt doar fluier de vânt

Se sperie nimfa de urma ei goală

Cutreieră lumea, cu gândul, urlând…

Ar vrea să poată înțelege menirea

Și sensul ei…dezlănțuit pământ

Cu vorbele moarte uitate pe-o buză

Sărutul ploii, mi-e dulce cuvânt…

(D.V. – septembrie 2004)

Advertisements