Posts from the ‘in voiaj in mintea mea’ Category

invisible man

Trec fara sa imi dau seama peste urmele pasilor tai ca si cum am comunica…pe acceasi strada. Ma intrebi in gand unde ma duc si pasii mei ii urmeaza pe ai tai parca ar sti drumul. In locul unde te afli acum e racoare si atat de liniste. Intunericul se simte ametit de lumnita obscura pe care o percepe undeva intr-o departare si se sperie parca…ne da fiori… Pasesc  apasat in asteptarea unei maini care sa ma prinda si sa ma ghideze in directia pe care o stim amandoi. Acel “dar” din vorbele tale imi anuleaza orice concluzie si ma bucura ca inca nu e timp de asta… Concluzia ti se pare si tie un sfarsit, iar mie imi inspira o durere fara limite. Nimeni nu vorbeste in asteptarea unui ceva… In cautarea noastra patrundem in locuri si mai reci, fara inteles. Tresarim ca si cand nu suntem noi si negam in linistea mintii noastre orice stare. Esti omul meu invizibil si iubirea mea fara sens, asteptarea din fiecare clipa si dezamagirea din orice moment. Ma gandesc sa te vreau si ma razgandesc ca te-am avut. As mai umbla cu tine pe aceleasi cai cunoscute si as face din ele noi labirinturi. Ma dezamagesti la fel de puternic ca si amagirea acelorasi strazi fara tine…

Advertisements

Mai e putin pana departe…

… vanturile ne fac mai nesiguri? Ploile ne fac mai slabi? Dar furtunile ? Ne darama ele? Soarele? Ne arde el oare cu intensitatea lui?  Sau ne incalzeste, ne face mai blanzi, ne protejeaza de raceala lumii? Nu am sa stiu toate astea pana nu am sa mai trec prin alte cateva zeci de furtuni pana cand sa simt ca soarele ma imbratiseaza delicat si ma ia cu el in dansul lumii… In fiecare zi demontez piesa cu piesa viata mea si nu mai stiu sa o pun la loc din nou in forma sa initiala si, tot in fiecare zi, o reconstruiesc incapatanat sub alta forma crezand ca ideea este cea a reinventarii si ca eu, de fapt, nu am pierdut nimic… Mi-e dor de forma mea de ieri….de iubirea pentru viata gustata in portii mici. De intensitate mi-e dor, de adevarul din fapte… si as da superficialitatea inimii mele pe toate vorbele universului… M-am plictisit sa fur iubiri si sa scriu povesti… cand gandul meu imi cutremura mereu linistea spunandu-mi: “mai e putin pana departe”…

Da-mi un motiv…

Altadata ceream doar un zambet, mai apoi vroiam doar o vorba… Acum am nevoie de un motiv… Timpul trece peste noi si ne sufoca mintea cu puterea lui. Nu ne mai punem doar o intrebare, ne punem doua, trei, o suta pana sa vrem sa trecem la urmatorul pas… Analizam in nestire si avem impresia ca trebuie sa masuram mai mult…mai bine…mai atent… ca si croitorul inainte sa taie… Suntem singurii contestatari ai propriilor decizii si unicii comentatori ai dezastrelor personale. Si…cu toate ca am masurat de sute de ori, tot avem impresia ca nu ne iese, ca nu merge. Am devenit pretentiosi si mai avem putin pana sa cadem in extrema aberatiei…

Altadata ne satisfacea un zambet, o vorba, acum nu ne mai satisface nici macar … un motiv. Viata intoarsa pe toate partile cere mii de motive sa se desfasoare mai departe… De ce ?

cand cerul ii mangaie spatele…

Lumea parca se invartea cu ea atunci cand degetul lui, in pericolul noptii, puncta exact… O apasa ingrozitor teama dezgolirii si avea impresia ca cele doua animale salbatice care o priveau vor sa ii adulmece carnea inflacarata… Se confunda intr-un urlet inabusit de frica sa nu sparga linistea bolnava a naturii. Si ii musca gatul de teama, de placere, de speranta… Acel “NU” al ei repetat in nestire, era un “DA” alintat, provocator… II placea sa se lupte si il instiga si pe el, punandu-i mana pe sanii catifelati pe care ii strangea excitata…continuand in agonie…”Nooo, Noo, Nooo” … El ii tinea strans gatul cu o palma si o manca incet, ca sa o simta toata, ca sa ii simta mirosul infinit al placerii. Ea simtea tremurul universului, iar cerul ii mangaia spatele delicat intr-un fior fara sfarsit… S-au contopit ca doua exemplare din alte lumi, ca doua culori din galaxii diferite, ca doua inimi ce vor sa napusteasca in acelasi timp din doua corpuri care ard pana la epuizare… Nu le-a pasat de foamea animalelor si au continuat zbuciumul dragostei in vazul tuturor… Pericolul i-a incitat si mai mult…din ce in ce mai mult… Cerul i-a aprobat cu licariri de stele si pasiunea lor s-a terminat int-un sarut…

baby…can I hold you tonight?

Astăzi în realitatea mea cotidiană am avut și clipe să reflectez la dățile în care am spus ”îmi pare rău” … Mi-am adus aminte de toate iubirile mele trecătoare sau mai puțin trecătoare, de brațele care m-au cuprins cu multă căldură, de brațele care ardeau, dar s-au transformat în stânci și de care apoi am fugit, de brațele fine și blânde care m-au ajutat să mă topesc într-un excepțional dans de emoție. Mi-am adus aminte și de îmbrațișările pe care le-aș fi dorit dar nu le-am primit, pentru că erau departe sau cărora nu le spusesem ce îmi doresc eu… Am iubit o singura dată cu inima, de mai multe ori cu trupul și de mii de ori cu gândul… Iar o singura dată o enigmă mă va înflăcăra într-o melancolie

Astăzi m-am și întrebat și ”de ce?” odată am transformat o amiciție într-o iubire pasageră…am consumat-o atât de brusc încât m-a cutremurat și nu pot să o ignor din minte, m-a invadat și uneori îmi taie respirația la gândul… ce bine ar fi fost să nu fie… Povestea mea se confundă des cu cea din cartea mea, rămân în nenumărate momente pe loc o clipă să mă gândesc dacă cel din fața mea este un personaj deja sau un posibil…

Astăzi am fost mai bună decât ieri, am dăruit mai mult ca mâine și poate nu e nici un sfert din cât o să îmi propun într-o altă zi. Astăzi sunt fericită și nefericită totodată, plină de gânduri și de surâsuri ascunse, de nedumeriri și de așteptări….Astăzi m-am întrebat pentru prima dată cum ar fi să îi spun LUI, baby…can I hold you tonight?

o nimfa…

Sărută ploaia cu buze fierbinți

În liniștea seacă, a serii… o nimfă

Și vrea să te simtă, și vrea să-ți șoptească

Misterul din ochii cuprinși de venin!

Se întreabă de ce nu știe pământul

că aripa ei nu-i lamă, nu-i scut

Și zborul din urmă o ține lipită

De picurul ager al ploii de-argint!

Un amalgam de vorbe, priviri ce te-ndeamnă

Să crezi că ce spui sunt doar fluier de vânt

Se sperie nimfa de urma ei goală

Cutreieră lumea, cu gândul, urlând…

Ar vrea să poată înțelege menirea

Și sensul ei…dezlănțuit pământ

Cu vorbele moarte uitate pe-o buză

Sărutul ploii, mi-e dulce cuvânt…

(D.V. – septembrie 2004)

Razboi in suflete goale

(…) pe buze mi se prelingea o ultima picatura din pahar… continutul nu imi potolise setea, doar ma amagise…inchid ochii si ma gandesc…sunt acolo si ma intreb: ”daca nu as fi?” sau daca ”pot sa stau mai mult?”…

E un loc pe care nu il cunosc, il explorez doar, nu cu privirea insa, ci cu simturile. Langa mine o umbra m-a atentionat ca nu eram singura doar cu gandurile mele… M-am trezit din reverie si, ca un somnambul,  aproape fara sa imi dau seama, m-am indreptat agale spre dormitor. Intunericul m-a facut sa imi fie teama, acea teama placuta, acea emotie a necunoscutului…acel tremur al neputintei.

M-am blocat fara sa fi stiut de ce, unde anume este nedumerirea. Nici nu imi aduc aminte cand ma contopisem cu asternutul. Mi-am afundat fata in perna care respira mai frenetic ca mine, iar sangele imi clocotea in venele care zvacneau neintrerupt. Incercam sa respir adanc, desi imi simteam inima in gat de placere, de inhibitie, de jena, de teama.

Am adormit fara sa fi stiut. Langa mine un suflu fin se auzea ciudat in linistea aberanta a intunericului. Am crezut ca visam, dar nu…nu adormisem inca. Mi-as fi dorit doar sa adorm. Nu mai stiam daca il vreau, nu mai stiam daca il vreau atunci, acolo, asa. Trupul lui se contura dureros de indepartat, pe intunericul ce imi invadase privirea.

M-am apropiat mai mult, spatiul nu imi apartinea intrutotul, teama crestea odata cu placerea, iar noaptea parea ca e de nesfarsit… M-am lasat prada necunoscutului interesant prin contradictia lui. In visul meu mergeam singura pe strada si nu intelegeam de ce ma durea atat de tare frigul care imi lovea trupul.

In jur doar priviri absente ridicau spranceana printr-o intrebare fara cuvinte. Hoinaream in gandul fiecaruia. Tigara imi arsese  degetele. Socul m-a facut sa o scap. Cautam in nestire un gand care sa ma faca sa ii vad pe cei care imi suradeau odata pentru zambetul pe care il ofeream. Dar nu am gasit nimic din ce vazusem ca o succesiune de flash-uri in mintea mea. Poate ar mai ramane o singura explicatie: necunoscutul de langa noi e mai rece decat razboiul tuturor sufletelor… (…)