Posts from the ‘spectator in lumea mea’ Category

HOINAR PRIN LUME – cartea fara sfarsit…

Capitolul 15. (…)

Intre gand si obsesie…e doar un pas…cel al prapastiei scenariilor nesfarsite… Am lasat sa arda in scrumiera astazi cateva tigari si cu ele alte iubiri scrise incapatanat in jurnalul meu. Am cautat mecanic un cuvant sinonim pentru ”efemer”, incercand sa redau in alti parametrii iubirile despre care am tot scris. Construiesc totul in jurul unui sentiment – doar acesta ne face in fiecare secunda sa fim ceea ce obsedant si obsesiv tintim… Sunt un trecator iubitor de iubire, iar acum ma adun din bucatile care au explodat sub presiunea timpului ei… Iubitoare de viata, dar lasand-o libera sa treaca pe langa mine, privesc acum neputincioasa la o imagine in care nu am oprit-o pentru o secunda, o clipa in care sa ii spun despre imensitatea sufletului hoinar. Am facut dragoste doar in cuvinte si m-am ratacit cautandu-mi amorul etern. M-am revoltat si am inceput sa strang piesa cu piesa din explozia ei. Mai mari sau mai mici, zile pe care le-am desenat dupa placul inimii, sunt bucati din mine in fiecare colt din acest puzzle. Acolo, undeva, am evitat sa privesc ochii unui nestiutor de amor si l-am tratat distant nesocotindu-i…neputinta… dansez acum in orgolii infinite, pentru ca cel de acolo a ramas un amar invizibil… (…)

Advertisements

Internetul – arma mortala a mileniului nostru…

Internetul este instrumentul care ucide, zi de zi, societatea civila. El a fost inventat pentru a ne oferi ocazia sa ne reinventam. Pentru un timp a insemnat cea mai mare descoperire a universalitatii; acum insa, reprezinta o arma de distrugere in masa.  Daca nu existam pe net, nu existam si-atat! 90% din viata noastra e pe net. Informatia, prietenia, pranzul, cina si micul dejun sunt online, ne saturam cu imagini despre sex si avem orgasme intelectuale pe blog, avem posibilitatea sa cenzuram comentarile rautacioase si sa injuram ca la usa cortului daca cineva se crede mai tare ca noi. Viata de blogger e un rahat, cand stai 20 de ore cu viata conectata la un laptop si cu ochii atintiti intr-un ecran care nu iti ofera decat stari si sentimente iluzorii. Informatia este puterea, e adevarat…dar nu doar informatia de pe net. Mi-e dor sa vad ziaristi intelectuali care merg la evenimente cu agenda in mana si care isi iau notite sarguinciosi, nu asa zisi ziaristi plictisiti care dau drumul la cate un reportofon si casca sictiriti… Mi-e dor de informatia de la fata locului, de cercetare, teren, oameni in actiune. Detest linistea absurda a redactiilor cu zeci de oameni, cica ziaristi, care stau cu ochii in ecranul calculatorului si produc stiri pe banda rulanta. Prietenul meu detesta ziaristii in general, cu exceptia mea, bineinteles… L-am intrebat de ce? Mi-a spus ca sunt prost imbracati, nespalati, umili sau mult prea tupeisti, bagareti si nesimtiti si au pretentii ca stiu tot. Sinceritatea de a recunoaste ca nu le stie pe toate l-ar face mai putin intelectual decat pretinde ca este… Nu, nu le stiu pe toate, iar eu am sinceritatea sa o recunoasc. In schimb daca nu stiu, cercetez, investighez, fac efort sa aflu, dar nu mi-e jena sa spun ca nu am stiut… Mi s-a parut foarte jegos cand Cristian Tudor Popescu, de altfel cel mai mizerabil ziarist roman in viata, l-a pus pe Crin Antonescu sa vorbeasca in engleza la emisiunea ”Ora de foc” de pe Realitatea TV. Ideea era…Cum? Crin Antonescu vrea sa devina presedinte si nu stie limba engleza? Omul s-a scuzat ca nu stie fluent, dar ca stie franceza… Pana sa ajunga presedinte mai are timp sa se perfecteze orice limba, macar daca ar fi asta cu adevarat problema… Ce jegos ati fost domnule mare ziarist CTP… De asta ne uraste lumea pe toti, din cauza unora ca dumneata, imbracat in zdrente si cu un tupeu inexplicabil. Face cine nu trebuie regulile ziaristicii romanesti…din nefericire pentru tanara generatie care, in loc sa fie educata nu este decat instigata la ura si la revolta…

Internetul ziceam…e ucigator. Mai mult de cateva ore pe zi se transforma in boala…in dependenta….in incapacitatea de a socializa si de a comunica eficient. Internetul ne va omori intr-un final! Nu mai avem intimitate pentru ca, o cautare pe google, ne poate distruge relatii, amicitii, poate crea invidie sau valva, poate instiga la ura si ne stirbeste in interior mai mult decat ne putem imagina…

Cand nu zambesti, nu contezi!

Aseara inainte de a stinge lumina, undeva pe la orele diminetii, mi-a aparut ca un flash inaintea ochilor imaginea rupta dintr-o realitate demult apusa, dar inca vie in colturile ascunse ale memoriei…Erau figurile unor oameni tristi, fara zambet, fara vlaga, fara suras si nimeni nu le suradea, nimeni nu le intelegea tacerea pentru ca nimeni nu era capabil sa observe durerea. Am meditat mult la acel tablou care mi s-a infatisat, pana aproape spre ora 5 cand  ziua incepea sa se rupa de noapte… Mi-am dat seama ca cine nu zambeste, nu conteaza! Oamenii nu mai au timp si chef sa ii priveasca pe cei seriosi, tristi, rezervati, ingandurati! Zambetul e ca o eticheta de bunastare, de optimism, de viata!  Am inchis ochii ca sa alung gandul din minte si am luat prima inghititura de cafea…sa ma trezesc… Era schita firava a unui nou capitol din cartea mea…

Viata romanilor intre Mircea Badea si Dan Diaconescu!

Vorbeam zilele trecute la aeroport cu un personaj interesant care incerca sa ma convinga de faptul ca societatea romaneasca este imaginea la indigo a canalului Otv. Eu as zice ca Romania este o pendulare deranjanta intre Mircea Badea si Dan Diaconescu. Orice actiune de curatare a imaginii acesteia, in urmatorii 10 ani, este o pierdere de vreme! Este incredibil cum ”ratingul” unei tari il face o televiziune de garsoniera! Insa realitatea este asta, chiar daca, imediat dupa revolutie, zeci de televiziuni s-au intrecut in a fi formatoare de opinie. Dupa imaginea in rochita perfecta a fiecarei televiziuni noi, vedem acum zdrentele ramase din aceeasi televiziune, facute intentionat doar de dragul audientei. Calitatea nu se vinde in Romania! Iar cei care cumpara scump sau foarte scump un produs/serviciu sunt in mare parte ori oamenii de afaceri, ori snobii si parvenitii. Bine macar ca Monica Columbeanu a recunoscut ca este o parvenita… Ori are un om care ii lucreaza imaginea din umbra si o invata ce si cum sa spuna, ori fata chiar e inteligenta si acum, ca a crescut, mai are habar ce sa vorbeasca… 

Asadar, faptul ca apari la televizior te face tare! Nu conteaza ce spui si de unde transmiti, nu are importanta ca injuri si ii balacaresti pe toti, important e sa apari! ”Oamenii de televiziune” (cei din categoria Mircea Badea, Dan Diaconescu… ) nu au inteles ca publicitatea negativa a cazut in derizoriu si ca mai mult de penibila nu are sanse sa fie. Oamenii s-au intoxicat de toti care apar pe sticla, minunat ar fi daca cineva cu putere (si inteligenta) ar cerne afluxul acesta de ”jurnalisti” de garsoniera, de mascarici cu dispozitie de balci, de zuze cu totul pe-afara si tarfe cu pretentii de dive. Nu ma intreb nimic pentru ca stiu! De ce e asa? Pentru ca societatea gandeste cu un creier de grup, pentru ca oamenii nu vor si nu au capacitatile necesare sa iasa din anonimat, pentru ca polularitatea este mai importanta decat personalitatea!!! Este o societate scindata vizibil in doar 2 parti: cei prea-prea, cei foarte-foarte… Iar multi dintre cei care au clar o directie sunt departe de societatea in care s-au nascut…

Romania este ca  fotografia de mai jos… Incarcata, dezordonata, neintelesa…

img_3010

Roma, grandoarea nebuniei

img_6695

 Roma este un contrast frumos, o nebunie mareata unde orice chestie atipica poate parea normala in paleta foarte deasa de neobisnuit… Roma este melancolie si cruzime, dezvaluire si mister, raspunsul la nici o intrebare si visarea oricarui poet. 

La Roma am vazut cum se face politica oamenilor marunti cu pretentii de nivel inalt, cum se articuleaza silabe neintelese la microfoane imaginare sau cum cei din fata publicului sunt pur si simplu niste mascarici, la o intalnire de la camera deputatilor, unde pretentia mare era sa se vorbeasca despre dreptul strainilor la vot… 

Mare tambalau… Multi reprezentanti ai romanilor care nu zic nimic, doar se bat pe castigarea suprematiei… Mi-a placut insa acest afis pe care l-am vazut in drum spre Piazza San Silvestro din Roma cand ma indreptam spre intalnire…

Momente de renastere…

——— Citeam pe blogul Alinei Harja, prietena și colega mea de trust de la Roma… Am fost uimita de puterea cuvintelor ultimei ei scrieri inainte de a pleca in vacanta… Pentru cei care inteleg limba italiana, am pus aici scrierea ei de o totala profunditate care m-a zguduit enorm… Pentru ea, ca si pentru multi altii, sfarsitul de an si inceputul unui altul nou, sunt motiv clar de renastere…—————

 

 

Ieri sera è morto il mio cuore… finalmente dopo due anni di agonia lenta, feroce, l’ho sentito spegnersi… troppe ferite, troppe coltellate… ed ieri sera, la coltellata finale… alle spalle, vigliacca… come vigliacco sa essere chi non è in  grado di sentire, come vigliacca diventerò anche io…come vigliacco è chi vuole rimuovere le proprie responsabilità…

Ieri ero viva e lo sentivo, davvero viva nel dolore che bruciava la carne ed i nervi… viva ed all’apice della disperazione. Poi il dolore si è spento, piano piano.

E mi sono sentita immune a tutto… Nessuna frase non feriva più, tutto passava di lato. Adesso tutto passa di lato.

E non sono nemmeno in lutto per questo, perché anche il lutto passa attraverso il cuore, che oggi non c’è più.

E non c’e’ nemmeno più l’amaro, la desolazione…

L’inizio e la fine di una vita è sempre segnato dal dolore. Forse cosi è stata la nascita del mio cuore. Forse anche quello mi ha fatto male, ma quello non me lo ricordo, come probabilmente nemmeno questo lo ricorderò ad un certo punto. Forse un giorno mi chiederò come è che è morto il mio cuore? Quando? Cos’è successo?

Ecco perché questo post. Per ricordare. Si, per ricordare che qualche tempo fa nel mio petto c’era un cuore. Per poter dire, quando sarò accusata di essere fredda, spietata, che non sono sempre stata cosi.

Ed oggi finalmente non mi auto-punisco più perché non mi sento nemmeno più in colpa. E’ come se avessi gia sacrificato la parte migliore di me, come se avessi all’improvviso azzerato tutti i conti.

Guerra passata, addio lacrime…

E non c’è più manco la rabbia, la frustrazione, il desiderio di vendetta… Non voglio né bene né male… Semplicemente non voglio… Né a me, né agli altri.

Tutto mi è indifferente, tranne il lavoro, la razionalità… la fredda razionalità…

 E sono persino contenta. Si, contenta di non soffrire più, di non sentire più quel ferro rovente nel petto. Contenta di non elemosinare più un po’ d’affetto. Non ne ho più bisogno.

Ho sbagliato accanendomi di tenerla in vita. Dovevo lasciarla andare prima. Ma ormai è andata cosi.

Ed oggi nemmeno la notizia che mio nono sta male non mi ha più toccata… ma è comunque un dovere… e devo fingere che mi importa davvero… quando mi importa solo come dovere…

Ed adesso sono esattamente come te… MORTA.

Bătrâna cu firmiturile…

Frânturi din viața noastră se sfărâmă ca foamea unui porumbel în gerul de iarnă, pe treptele de la metrou, într-o zi uitată de trecători… O bătrână își împarte neputința cu o făptura firavă care cere din pâinea uscată, fără însă a insista. O imagine atât de tristă … M-a furat peisajul uitându-ma lung pierdută în gânduri. Uneori lumea e atât de crudă de ți se rupe inima, iar de cele mai multe ori oamenii sunt atât de reci, mai ceva ca frigul iernii… M-a strigat și mi-a spus: ”să vii mâine să îmi aduci poza”… Am înlemnit!

img_5396