Trec fara sa imi dau seama peste urmele pasilor tai ca si cum am comunica…pe acceasi strada. Ma intrebi in gand unde ma duc si pasii mei ii urmeaza pe ai tai parca ar sti drumul. In locul unde te afli acum e racoare si atat de liniste. Intunericul se simte ametit de lumnita obscura pe care o percepe undeva intr-o departare si se sperie parca…ne da fiori… Pasesc  apasat in asteptarea unei maini care sa ma prinda si sa ma ghideze in directia pe care o stim amandoi. Acel “dar” din vorbele tale imi anuleaza orice concluzie si ma bucura ca inca nu e timp de asta… Concluzia ti se pare si tie un sfarsit, iar mie imi inspira o durere fara limite. Nimeni nu vorbeste in asteptarea unui ceva… In cautarea noastra patrundem in locuri si mai reci, fara inteles. Tresarim ca si cand nu suntem noi si negam in linistea mintii noastre orice stare. Esti omul meu invizibil si iubirea mea fara sens, asteptarea din fiecare clipa si dezamagirea din orice moment. Ma gandesc sa te vreau si ma razgandesc ca te-am avut. As mai umbla cu tine pe aceleasi cai cunoscute si as face din ele noi labirinturi. Ma dezamagesti la fel de puternic ca si amagirea acelorasi strazi fara tine…